Articol adresat celor (puțini) care urmăresc domeniul IT în relație cu administrația publică, deși nu este despre IT. Este despre POLITEȚE, una dintre calitățile de top 3 pe care o ființă umană le poate avea, alături de onestitate și educație. (Bonus: Pentru cei care abia așteptau să îmi readucă aminte despre numirile făcute de PSD, vestea bună este că, pe acest fir, nu vor mai fi off topic. Chiar aștept link-uri și comentarii, cu exemple, la diferite numiri problematice făcute de PSD. Learning opportunity.)
Adrian Vasilache a scris recent în Hotnews despre una dintre numirile pe funcții efectuate de guvernul liberal: Adrian Vevera a fost numit Director General al Institutului de Cercetare în Informatică (ICI). Fac doar două scurte comentarii, cu valoare de disclaimer, fără a intra pe fondul articolului d-lui Vasilache, care vorbește despre suspiciuni de plagiat etc.
În primul rând, poziția mea publică față de ICI este una cvasi-unanim cunoscută: este o instituție goală de conținut, care nu mai adaugă suficientă valoare, științifică sau socială, pentru a-și merita existența. Acest institut a fost utilizat de diverse persoane și instituții pentru a reprezenta România pe tot felul de chestiuni (cum ar fi High-Performance Computing) pe care nu are nici pe departe cei mai buni experți sectoriali (sunt elegant). În al doilea rând, fondurile de cercetare pe care acest institut le primește mascat de la stat, deși ar trebui să fie instituție auto-finanțată, ar putea să fie mai bine direcționate către universități, unde este penurie cronică de capital. Să ții o astfel de instituție în picioare când cele mai mari și performante universități ale țării se chinuie din greu să atragă bani de cercetare, mai ales pentru tinerii cercetători, cei care chiar fac muncă, este un afront la adresa bunului simț. Ar fi multe de spus, dar am vrut să creionez atitudinea mea generală față de această epavă instituțională – ori o desființăm, ori o reformăm din temelii (evident, nevoie de ea ar fi, dacă ar putea funcționa ca un cadru de elită care să re-aducă din diaspora cercetătorii români pe computer science care acum lucrează la cele mai prestigioase universități din US, UK, Franța, Finlanda etc)!
Revin, totuși, la subiectul inițial – numirea d-lui Vevera. Nu este un secret pentru nimeni că nu există prea multă iubire între noi doi. Am colaborat instituțional profesionist cât dumnealui era director tehnic al ICI, iar eu consilier al ministrului comunicațiilor, ordonatorul de credite principal inclusiv pentru ICI, aflat atunci în subordinea MCSI. La nivel profesional (a se citi „managerial”), deci, nu am a-i reproșa nimic d-lui Vevera. Asta și pentru că am interacționat minimal, și nu am intrat în institut să văd ce cred oamenii de acolo (cei mai în măsură, de obicei, să se pronunțe asupra calității managementului propriei instituții). Dacă pe aspecte profesionale refuz să mă pronunț categoric, o voi face, totuși, pe cele de personalitate. Personal, nu îmi place dl Vevera, iar motivul este unul care poate părea pueril, în societatea în care plăcuțele suedeze sunt justificate etic inclusiv de către unii dintre cei mai mari filosofi ai țării – și anume, lipsa de politețe. Și nu vorbesc despre o lipsă de politețe generalizată, ci una parțială, mai rea decât cea generalizată: lipsa de politețe la adresa celor cu statut sociali și/sau profesional inferior, de obicei combinată cu o politețe excesivă la adresa superiorilor. Nu voi intra în detalii despre derapajele comportamentale ale d-lui Vevera la adresa mea, el fiind director, eu doar un simplu consilier. Voi spune, totuși, că eu consider că acestea trădează trăsături de personalitate pe care, personal, nu le-aș promova.
Eu am crescut cu o etică, deja cristalizată până la această vârstă, care îmi produce repulsie viscerală la aroganță de orice fel (limbaj, comportament, epatare materială etc). Luând acest lucru în calcul, cei care mai știu câte ceva despre administrația publică își pot imagina ce calvar a fost pentru mine acel mediu și cât de tare NU MĂ GRĂBESC să mă întorc acolo (numai când mă gândesc la înjurături, Dumnezeule…), dacă nu voi primi libertatea de a-mi construi propria echipă de profesioniști din mediul universitar și corporatist internațional. Totuși, că suntem în interior, și mișcăm niște lucruri, sau în exterior, și suntem expuși lucrurilor „mișcate” de alții, administrația publică nu va pleca nicăieri. Ce mi-aș dori, prin urmare, este să începem să avem discuții mult mai APLICATE pe subiecte care niciodată nu își fac locul în discursul public, fie pentru că ni se par prea banale, fie că avem mereu „probleme mai mari” (care, adesea, sunt doar un simptom al unor probleme mai mici, neglijate), fie că nici nu le conștientizăm ca probleme.
Cred că lipsa de politețe, endemică în administrația publică, intră în ultima categorie. Și nu mă refer la lipsa de politețe a celor de la ghișee față de cetățean, abordată în discuții, deși nu suficient, ci la lipsa de politețe în relațiile dintre funcționari de rang înalt și funcționari mărunți, dintre demnitari și funcționari, dintre demnitari și consilieri și chiar dintre o instituție publică mare și alta mai mică. Atât timp cât un superior consideră că este ok să țipe la un subaltern (pentru a lua un exemplu canonic – o anumită doamnă fost europarlamentar era binecunoscută pentru modul suburban în care își făcea consilierii cu ou și cu oțet) sau să îl ia la pertu, deși subalternul i se adresează cu „dvs” (o altă situație, mult mai insidioasă, dar la fel de problematică), nu avem cum să spunem că trăim într-o țară „normală”.
Etica muncii în administrația publică este foarte, foarte subțire și de acolo trebuie să înceapă orice reformă de substanță. (Numai dacă ne gândim cât de întâlnită este practica „îmi bag un medical” pentru a scăpa de sarcini de lucru sau de asumarea de responsabilități, și începem să înțelegem cât de multe probleme avem…) În fine, cert este că dacă ne limităm la înlocuirea „alor noștri” cu „ai voștri” nu vom face NICIODATĂ nimic, ci ne vom lamenta la nesfârșit despre cum „persoane nepotrivite” sunt promovate. Și poate că sunt nepotrivite, dar oare ne-am putea face și noi timp să distilăm esența și să decidem DE CE sunt „nepotrivite”? Întrebarea rămâne deschisă, dar nu mă aștept să își facă loc în dezbaterile politice care vor avea loc în proximele campanii electorale…
