Articol introductiv din seria „Tarele administrației publice românești”

Anul 2017 este aproape de sfârșit. În ianuarie se împlinește un an de când sunt implicat, în diferite forme, în administrația publică din România. Concluzia acestui an, în varianta sa scurtă, nu vine ca o revelație pentru nimeni: este un dezastru. Totuși, dat fiind consensul care pare a se fi construit la nivelul opiniei publice pe acest subiect, de ce mă mai obosesc să scriu?

Scriu pentru că, așa cum spune literatura de specialitate (în domeniul managementului), o problemă niciodată nu trebuie rezolvată până când nu este înțeleasă. A veni cu soluții la probleme incomplet înțelese este, adesea, la fel de problematic. Iar discuțiile avute în ultima perioadă cu persoane din diferite „bule” sociale m-au convins că problema este cu adevărat neînțeleasă.

Voi scrie o primă serie de articole referitoare la resursa umană a administrației publice. Rolul acestei serii va fi unul constatator și exemplificativ. Fiecare articol va fi dedicat unei subprobleme punctuale și va trata subiectul pe două paliere: la nivelul funcționarilor și la nivelul funcțiilor politice. Voi încerca să păstrez proporția între cele două paliere luând în calcul, pe de o parte, dimensiunea lor (clar mult mai mulți funcționari decât personal numit politic), dar și împărțirea practică a asumării responsabilității (clar mai multă responsabilitate asumată la nivelul demnitarilor).

Va urma o altă serie de articole despre problemele generale de natură instituțională, care transcend simplele deficiențe ale resursei umane, dar sunt derivate din acestea.

Toate analizele făcute (și observațiile rezultate) vor fi centrate pe medie. Chiar dacă unele afirmații vor avea o formulare generalizatoare, pentru simplitate („funcționarii fac X”, „cei numiți politic fac Y”), trebuie mereu avut în vedere că este vorba despre o medie și că există și excepții. Totuși (și aici este o parte a problemei), cu una-două (sau chiar zece) excepții nu se poate face treabă într-un aparat public cu sute de mii de angajați.

În fine, mai trebuie reținut și faptul că analiza nu include serviciile secrete și nici instituții din domeniul general al ordinii și siguranței (jandarmerie, pompieri, ambulanță etc).

—

În articolul de astăzi mă voi limita la enumerarea subproblemelor administrației românești, din prisma resursei umane, așa cum au rezultat în urma unui an petrecut în mijlocul acesteia. Ordinea este cea descrescătoare a impactului, perceput subiectiv de către mine, asupra funcționării la parametri minimali a instituțiilor publice.

Cele mai importante tare ale resursei umane din administrația publică sunt:

• incompetența;
• lenea;
• reaua-voință;
• demotivarea;
• lașitatea;
• lipsa de viziune;
• părerismul (un compus al câtorva de mai sus, dar care este mai mult decât simpla sumă a componentelor și care merită un articol separat).

Veți observa, probabil, că lipsește, dintre cele enumerate, o favorită a publicului larg: corupția. Fără a-i nega importanța (care este, în opinia mea, sub cea a incompetenței, dar peste a celorlalte din listă), eu nu pot vorbi decât despre ceea ce cunosc. Cum nu este cazul, ar însemna să scriu doar generalități. Au scris mulți (și au scris bine) teorie și au dat exemple practice despre ineficiența și ineficacitatea unui sistem afectat de corupție cronică, iar eu nu pot adăuga valoare pe acest subiect acum.

În articolele următoare voi trata fiecare problemă pe scurt, cu exemple, în speranța că:

1. 1. le voi avea la dispoziție pentru referire practică ulterioară;
   2. altcineva, care este „nebun” ca și mine și care chiar vrea să le rezolve, să le poată găsi și folosi ca punct de pornire.

În așteptarea următorului articol, aș fi foarte recunoscător dacă aș primi sugestii privind alte probleme, care nu pot fi asimilate niciuneia dintre cele de mai sus, și despre care considerați că ar trebui să vorbesc.