Top 4 trăsături umane pe care nu le suport

Top 4 trăsături umane pe care nu le suport

Există câteva constante care descriu viața mea scurtă. Una dintre ele este numărul mare de persoane noi pe care le întâlnesc în fiecare an. Acest lucru se datorează mai multor factori. Într-o ordine aproximativ aleatorie:

  • cei 21 de ani petrecuți ca student, la diferite niveluri (de la clasa 1 până la finalul studiilor doctorale), s-au desfășurat în mai multe localități. Venind din mediul rural, nu am avut luxul de a avea lângă casă și școala generală, și liceul, și universitățile. A trebuit să mă „plimb” și să mă întâlnesc cu foarte multe persoane. Mai mult pe acest subiect cu alte ocazii.
  • activitatea ca voluntar: fie în România, la Crucea Roșie, fie în UK, în diferite organizații și comitete.
  • activitatea didactică din ultimii patru-cinci ani: prin natura acesteia, în fiecare an întâlnești persoane noi – elevi/studenți care vin să fie învățați.

Dat fiind volumul mare de oameni noi pe care îi întâlnesc în fiecare an, așadar, am fost nevoie să dezvolt un sistem complex prin care să îi triez, în vederea interacțiunilor următoare. Nu voi detalia/dezvălui aici chiar toate detaliile, ci mă voi limita la a discuta patru trăsături pe care le evaluez, în ordine inversă a importanței.

4. Ignoranța

Eu nu am fost niciodată ridicol când vine vorba despre nivelul de cunoștințe al interlocutorului. Prin natura preocupărilor mele și datorită plăcerii pe care o am de a citi cărți din domenii diverse, se întâmplă de obicei ca eu să știu lucruri importante pe care cei din jurul meu nu le știu. Sigur, este valabil și invers, uneori. Deci când vorbesc despre „ignoranță”, nu mă refer la lipsa unor cunoștințe.

Ce înțeleg eu prin „ignoranță” este, de fapt, ignoranța „fudulă” și asumată. Este acea ignoranță afișată voit de unele persoane, în spiritul „nu îmi pasă, nu este important, nu vreau să mă chinui să pricep”. Am observat această trăsătură mai ales la reprezentantele sexului frumos (suspectez un anumit filon educațional aici), care, poate, cred că este sexy acest tip de comportament. Foarte puține lucruri mi se par mai dizgrațioase.

3. Clișeistica

Abilitatea unor oameni de a vorbi și de a nu spune nimic este extraordinară. Uneori motivul este lipsa de educație, iar atunci am o oarecare înțelegere (mai ales dacă acele clișee nu sunt enunțate cu titlul de mari vorbe originale de înțelepciune). De multe ori, însă, clișeele sunt preluate de undeva și propagate cu valoare de evanghelie, iar orice îndrăzneală de abatere de la ele și orice încercare de a nuanța discursul este primită cu o încruntare periculoasă.

Eu îi apreciez pe cei care folosesc clișee în mod ironic (sau marcate ca atare în situații care cer folosirea unui clișeu), dar nu îmi pun mare speranță în cei care le proliferează cu toată seriozitatea tot timpul.

2. Ipocrizia

Acest flagel saturează societatea românească. Peste tot vedem oameni care își scuză sau le scuză prietenilor lor, tot felul de comportamente pe care le critică în intens în alte contexte. Doar câteva exemple: X fură (dar noi doar luăm ce ni se cuvine de la locul de muncă, pentru că salariul este mic), Y minte (dar noi doar omitem detalii nesemnificative), W este leneș (dar noi merităm să avem mai mult timp liber, pentru că facem o treabă importantă), Z nu plătește taxe (dar noi doar le păstrăm până când vor veni niște politicieni care să nu le fure).

Fiind atât de prezentă, este practic imposibil să eviți ipocrizia, așa că am învățat, dincolo de a nu-mi plăcea, să lucrez cu ipocriți. Marea problemă este că astfel de oameni te pot lăsa la nevoie, având un sistem moral foarte flexibil, deci nu poți să le încredințezi roluri de mare responsabilitate.

1. Aroganța

Esența esențelor. Unicul defect care îmi face aproape imposibilă cooperarea. Drama este că, pe măsură ce se rarefiază cercurile în care mă învârt, devine un simptom tot mai frecvent întâlnit.

Vreau să fiu foarte clar: nu există aroganță justificată! Nici dacă știm mai multe cuvinte de cât cei din jurul nostru, nici dacă știm mai multe formule matematice, nici dacă avem mai mulți bani, nici dacă suntem mai frumoși, nici dacă suntem mai curajoși, nici dacă suntem mai muncitori, nici dacă suntem mai plimbați, nici dacă suntem mai inteligenți, nici dacă suntem mai deștepți, nici dacă suntem într-o echipă mai bună, nici dacă echipa este mai bună chiar din cauza noastră, nici dacă avem o funcție înaltă, nici dacă suntem importanți pentru mulți concetățeni, nici dacă am făcut mult bine celor din jurul nostru – în niciuna dintre aceste situații nu putem să fim o ființă umană de bună calitate dacă suntem aroganți.

Ura (cuvântul este asumat) pe care o simt față de aroganți nu poate să fie în pusă în cuvinte cu multă ușurință. Faptul că aroganța este chiar mai des întâlnită decât ipocrizia în societatea umană nu face decât ca lucrurile să capete dimensiuni dramatice. Ar fi multe lucruri de spus aici (probabil un articol întreg de scris), dar m-aș limita doar la două:

  • mereu încerc să nu uit vorbele lui Nietzsche (în esență să nu intru în rândul complexaților): „Aroganța afișată de către cei cu merite este chiar mai jignitoare pentru noi decât cea afișată de către cei fără merite – pentru că meritul însuși este jignitor pentru noi.”
  • fac distincție între „mândrie” și „aroganță”: prima este parte a demnității personale, iar a doua nu este altceva decât un comportament maladiv și pernicios pentru societate.

Închei prin a spune că, mai mult decât persoanele care manifestă una dintre aceste patru trăsături, îmi displac persoanele care manifestă mai multe. Din păcate, cele patru nu se exclud, iar unele ființele care se pot „lăuda” cu toate patru sunt de-a dreptul josnice. Educația este calea evidentă pentru eliminarea acestor ciume, dar mai înainte de a propune ajustări de curriculă (fie CDS, fie TC), trebuie să conștientizăm și să cădem de acord că sunt foarte distructive să discutăm despre ele ca atare.