Să remarcăm evidentul

Ministrul Educației, dl Mircea Dumitru, spune că „școala românească a cultivat un fel de cultură a copiatului”.

Desigur, acesta nu este un secret pentru nimeni. Copiere de teme, copiere la teste/teze/examene, copiere la dizertații și, în principiu, copiere a tot ce mișcă, prin tehnici cât mai variate (care ajung motive de mândrie) – aici suntem noi cu adevărat printre liderii globali, ca sistem de învățământ.

De exemplu, după doar doi ani de supravegheat examene la Politehnică, o foarte scurtă experiență comparativ cu a multor colegi care încă activează acolo, am rămas marcat. Cel mai mult îmi „plăceau” domnișoarele care la sesiunea din vară veneau cu fuste. Aveau notițe scrise pe coapsă, acoperite de fustă, pe care o trăgeau în sus și în jos în funcție de ce informație aveau nevoie și de poziția supraveghetorului prin clasă. Probabil am putea realiza o culegere voluminoasă de experiențe distincte ale supraveghetorilor dacă ne-am duce doar la Politehnică. Ne-ar trebui mai multe tomuri dacă ne-am ambiționa să documentăm „incidentele” de la toate examenele date în România într-un singur an, sunt convins.
Cum să nu avem noi o societate bolnavă de corupție dacă atât de mult efort merge în a găsi metode de a trișa, încă de la vârste atât de fragede?

Să justificăm nejustificabilul

Știu, mulți nu văd asemănarea (și nici măcar corelația) dintre cele două fenomene. Până la urmă, elevii au o justificare, nu? Nu sunt ca acei penali din Parlament (de unde altundeva), adunați în grupări malefice menite să sugă fără scrupule „banul de la gura săracului muncitor și plătitor de taxe”. Justificarea elevilor este împărtășită chiar și de un număr din ce în ce mai mare de părinți, deci clar operăm într-o altă paradigmă, marcată de o cvasi-legitimitate dată de consensul în formare, la nivelul societății, privind conținutul „depășit” al curriculei și calitatea „cel puțin deficitară” a actului pedagogic. Deci elevii, săracii, nu sunt de vină. Ce să facă și ei dacă sistemul prea le cere să învețe (desigur, „pe de rost”), în loc să le dea ceva „creativ” de făcut (la teme, examene etc.)?

Nici nu voi încerca să răspund la o astfel de întrebare care se vrea retorică pentru a justifica ceea ce este nici mai mult nici mai puțin decât furt. Voi face două comentarii, însă.

• Panta pe care se poartă discuția a devenit foarte alunecoasă odată cu intrarea în discuție a unor persoane cu o oarecare pregătire didactică. De la astfel de oameni vom auzi, obsesiv, despre faptul că educația românească se bazează prea mult pe cunoștințe și prea puțin pe competențe. Această afirmație, care denotă lacune grave în ceea ce privește psihologia educației (în speță traseul de la aptitudini la competențe în actul educațional), este totuși făcută nu în spirit negativ/destructiv, ci pentru că acei oameni au realizat că avem într-adevăr niște probleme când vine vorba despre pragmatismul procesului educațional în România. Din păcate, scoasă din contextul mai larg în care trebuie să se găsească, această afirmație pică direct în poala celor care căutau o justificare pentru actul copierii și care au scornit un slogan pernicios – „competențe, nu cunoștințe”. Acest slogan, dacă nu este combătut viguros (atât pe partea de teorie a pedagogiei, cât și pe partea măsurilor de cultivare a competențelor, în tandem cu setul de cunoștințe), va submina procesul educației formale într-o așa măsură încât, în timp, îi va anula scopul pe care societatea l-a avut în vedere atunci când a înființat sistemul modern de școlarizare obligatorie. Pe scurt: da, sistemul are probleme, dar acestea nu ar trebui să fie acceptate niciodată ca justificare pentru actul copierii.
• În fine, ceva mai la obiect privind mult-ceruta „creativitate” a subiectelor la examene sau a temelor. Experiența mea, cu elevi mai tineri, dar și cu studenți (inclusiv colegi de ai mei) este că, atunci când primesc ceva creativ de făcut în locul cerințelor de reproducere a unui conținut, tot nu este bine. Profesorul care a îndrăznit să facă acest lucru devine subit un „nenorocit” care „dă greu” și care „vrea să ne pice”. Deloc surprinzător, avem de a face aici cu puțin „dat cu stângul în dreptul” – este rău să înveți pe de rost, dar este rău și ca subiectele să fie „grele”. Păi unde ajungem atunci? Facem toți referate copiate de pe Wikipedia (pe care dacă le sesizează ca atare cadrul didactic, iar nu este bine) și ne dăm unii altora numai note de zece?

Să aruncăm o privire în ogradă

Am pornit la drum cu acest articol de la cuvintele domnului ministru, care, desigur, folosea afirmația pentru a încerca să explice fenomenul care ne captează și ne distrage atenția de la alte probleme din învățământ în ultimii ani – plagiatele „doctorilor”. Fără a-l contrazice câtuși de puțin, eu aș face un pas în plus și aș conecta fenomenul copiatului cu starea generalizată de putrefacție morală a societății românești (pentru care plagiatele nu sunt decât un simptom aproape imperceptibil).

De ani de zile discutăm și, desigur, blamăm efectul nociv pe care corupția l-a avut și îl are asupra dezvoltării țării. „Jos corupții!” Da! „Jos mafioții!” Absolut! „Jos politicienii!” Chiar toți, toți? Mă rog, treacă de la mine…

Din această discuție, totuși, în mod cu totul ciudat, lipsesc și sloganuri precum „Jos poporul!”. Ei, cum adică?, vor întreba unii. Poporul este cel furat!, vor spune alții. Noi suntem minunați, dar nu ne-a dat Dumnezeu liderii pe care îi merităm!, se vor lamenta alții. Tuturor acestor oameni eu le spun așa – avem liderii pe care îi merităm, iar ei sunt o oglindă fidelă a națiunii noastre. O națiune care, atunci când o lege este incomodă, găsește metode de a o ocoli fără regrete, justificându-i încălcarea. Exemplele sunt fără număr:

• nu plătim taxe pentru că le fură „corupții”,
• nu respectăm regulile de circulație pentru că nu ne vede nimeni și nu afectăm pe nimeni,
• luăm lucruri de pe la locul de muncă pentru că fie oricum nu erau folosite, fie nu le va duce nimeni lipsa,
• nu strângem gunoiul din locurile publice pentru că oricum există oameni plătiți să facă asta și trebuie să își merite și ei plata,
• (când suntem într-un post public) acceptăm mici „atenții” de la clienți  pentru că nu suntem remunerați la adevărata noastră valoare,
• (când suntem într-un post public) acceptăm comisioane date de privați la încheierea unor contracte cu statul pentru că oricum ele sunt meritul nostru pentru că am reușit să creăm locuri de muncă și să sprijinim afaceri care, prin taxe, vor aduce mult mai mult decât micul nostru comision la bugetul statului.

În aceeași linie de idei se plasează și „copiez, pentru că oricum nu este decât de învățat și regurgitat și oricum nu îmi trebuie materia mai departe în viață”. Ce au toate aceste lucruri în comun? Faptul că cei care le susțin sunt convinși că ei nu fac ceva rău. Fără îndoială, toate sunt imorale, dar nu sunt percepute ca atare de varii agenți. De la cel mai mic elev care copiază, la cel mai mare corupt care fură zeci de milioane de euro, toți sunt ferm convinși că au dreptate în ceea ce susțin și că anumite lucruri li se cuvin, dincolo de litera legii.

Ce ne facem?

S-a scris mult despre sursa acestui fenomen maladiv – justificarea acceptată mai mult sau mai puțin tacit a încălcării legii – pentru dezvoltarea unei societăți moderne. Unii susțin că ar fi de sorginte fanariotă, alții spun că ar fi o sechelă a comunismului, iar alții pur și simplu spun că este o tendință naturală a reprezentanților speciei homo sapiens sapiens. Antropologi, sociologi, psihologi și alți specialiști de această factură pot scrie mult mai bine decât mine pe subiect. Eu m-aș concentra într-o singură direcție – dacă este pur și simplu o relicvă a trecutului sau a naturii noastre umane, de ce nu am reușim să remediem problema?

Aceasta este în sine o discuție de amploare, cu multe fațete, dar aș înainta ideea la care făceam referire în titlu: dacă vrem să culegem fructe delicioase, trebuie să plantăm semințe de soi.  Dacă vrem o societate care să fie scutită de ciuma insidioasă a lipsei de onestitate, trebuie să acționăm decisiv și foarte devreme în viața copilului. Cea mai potentă unealtă aflată la îndemâna societății este, desigur, școala. Este foarte posibil ca cei mai mulți dintre copii să aibă acasă părinți de la care, în timp, vor învăța că este acceptabil să șuntezi legi pentru că oricum sunt nedrepte/incorecte/idealiste. Școala are, așadar, o luptă foarte grea de dat. Paradoxal, nu pare a realiza acest lucru – cel puțin nu rezultă din actualul cadru curricular, de unde lipsesc ore de etică. Știu, există ore de religie, dar acolo învață prea puțin etică și prea mult doctrină. Personal, fiind adeptul compromisului făcut în scopul progresului, aș propune înjumătățirea orelor de religie și introducerea în compensație a orelor de etică, la o complexitate aferentă vârstei. Desigur, altfel îi înveți pe copiii de la clasa I că nu este bine să dărâme prin noroi pachețelul colegului (probabil prin istorioare/fabule adecvate, pentru stimularea empatiei) și altfel prezinți la clasa a XII-a noțiuni despre construcție statală prin domnia suverană a legii (probabil prin referințe la autori consacrați în domeniul filosofiei politice).

Printre lucrurile pe care elevii le învață destul de repede în viață se numără justificarea actului copiatului temelor/lucrărilor. Una dintre chestiunile centrale pe care o programă de etică trebuie să pună accentul este exact combaterea acestui fenomen. Și nu doar din cauză că este unul dintr-o suită de comportamente indezirabile social, ci pentru că el constituie un calapod primar pe baza căruia se construiește apucătura socială pe care am enunțat-o anterior: aceea de a găsi mereu o justificare pentru încălcarea unei legi sau a unui regulament. Dacă inițial elevul va spune că el copiază doar chestii complicate, inutile și la materii derizorii, treptat va ajunge să justifice copiat la scară mare și la materii importante (cu o miză prea mare pentru a fi lăsată în grija „sorții”) și, în cele din urmă, va copia la orice materie pentru că a fost ocupat în club în seara de dinainte și nu a avut timp să deschidă cartea. Dar nu se va opri aici. În scurt timp, aproape fără a exista o tranziție semnificativă la nivel de percepție, va ajunge să fure (pentru că i se cuvine), să înjure (pentru că ținta sa și-o merita), să violeze (pentru că se îmbrăcase provocator victima și „o căuta cu lumânarea”) și câte și mai câte alte lucruri, toate justificate (după cum am văzut și din lista de mai sus).

Nu aș vrea să fac afirmații hiperbolice, dar eu sunt ferm convins că actul copiatului în școală (sau, mai generic, actul agonisirii notelor nemeritate) este, dacă nu singura, cel puțin una dintre principalele surse ale situației în care se află astăzi România. Iar faptul că noi nu avem un răspuns sistemic la acest endemism ne face pe toți culpabili de complicitate la proliferarea statu-quo-ului. Ceea ce mi se pare mie paradoxal este cât de multă înțelepciune populară avem, dar cât de puțin înțelepți suntem. Cât de frumos spune tradiția și cu cât de multă grație o ignorăm: „Azi furi un ou, mâine furi un bou!”. Azi copiezi la dictarea din clasa I, mâine copiezi un doctorat, poimâine furi milioane…