Acum doi ani, la scurt timp după pronunțarea sentinței definitive de 10 ani de închisoare cu executare pentru Dan Voiculescu, am publicat textul de mai jos. Rămân în mare la aceleași opinii, așa că merită reluat aici pe blog pentru marcarea ocaziei.

—

Lumea este o scenă, iar piesa ne poate fi dictată cu ușurință de alții, dacă nu suntem atenți.

Am aflat astăzi că l-au condamnat pe Dan Voiculescu la zece ani de închisoare. Este o condamnare simbolică – justiția transmite că este capabilă să se ia la trântă cu oricine în România. Era cazul să avem și o condamnare proporțională cu prejudiciul clamat.* Până acum am asistat la tot felul de sentințe ilare între un an și trei ani. Mi-era jenă mie de jena lor. Devenise deja un clișeu că „furi un ou, faci cinci ani; furi un milion de euro, faci trei cu suspendare”.**

Dincolo de atmosfera sobră, însă, adecvată momentului în care trimiți niște oameni în vârstă la închisoare pentru un număr semnificativ de ani, m-a amuzat teribil modul în care multe persoane au jubilat toată ziua de parcă le-ar fi intrat milioane în conturile personale. Cum s-a ajuns ca înspre un om să se îndrepte atât de mult venin (replici precum „trebuia executat” sau „eu l-aș fi împușcat” fiind foarte frecvente în mediul online)? În ce împrejurări emitem judecăți tranșante de valoare despre un om ale cărui acțiuni nu ne-au afectat nici direct și, pe cei mai mulți, nici indirect? De ce atât de mulți oameni văd în Dan Voiculescu un inamic personal? Atât de multă ură (cu mult dincolo de actul de justiție, pe care nu îl discut) este greu de înțeles, dar nu imposibil de descifrat. Cheia se află la îndemâna oricui și poate fi rezumată în două cuvinte – ”reality show”.

După cum media ultimului deceniu a dovedit din plin, pe ambele părți ale Atlanticului, cetățenii „lumii libere” au o mare apetență pentru reality show. Acest format de televiziune vinde extraordinar de bine, și va continua să o facă, pentru că face apel la câteva dintre trăsăturile fundamentale ale ființei umane:

• Nevoia de a aparține – Ființă socială fiind, omul simte în permanență nevoia ca o parte a identității să îi fie conferită de apartenența la un grup.
• Nevoia de a se defini prin opoziție – Deși un grup se poate descrie printr-o gamă variată de procedee, cea mai comodă este definirea antitetică („grupul meu nu este precum grupul tău”, „grupul meu este mai bun decât grupul tău”, „grupul meu este alcătuit din oameni educați” [celelalte, implicit, fiind alcătuite din oameni mai puțin educați], „grupul meu susține o cauză nobilă” [celelalte, implicit, nesusținând o cauză nobilă], „grupul meu luptă pentru justiție” [celelalte, implicit, luptând contra justiției] etc.).
• Nevoia de securitate – Agravată de evenimente asupra cărora nu avem control, această nevoie era satisfăcută, în mod tradițional, de apartenența la un grup, dar nu garantată. În context modern, totuși, riscul s-a diminuat foarte mult. A devenit ușor să ai inamici declarați pe care nu va trebui să îi confrunți niciodată personal – ne „războim” foarte agresiv, de la distanță și, adesea, sub protecția unui iluzoriu anonimat: pe forumuri, pe platformele de socializare, prin email.
• Nevoia de a scăpa din cotidian – De când se știe, ființei umane i-au plăcut poveștile. Epopeile și basmele stau drept dovezi peste milenii ale plăcerii pe care o simțim atunci când ne desprindem de realitatea curentă și dăm frâu liber imaginației.
• Nevoia de a fi percepuți drept „normali” – Acest termen variază în funcție de contextul socio-politico-economic, dar, în toate cazurile, abilitatea de a distinge ficțiunea de realitatea percepută este o componentă centrală.

În acest moment vă întrebați, pe bună dreptate, care este legătura dintre (1) aceste chestiuni relativ bine cunoscute de psihologi, (2) reality show și (3) problema de la care am pornit. Pe scurt, relația dintre primele două ar putea fi descrisă astfel – reality show-urile oferă posibilitatea unui grup mare de oameni să găsească un numitor comun (o idee sau un personaj) căruia să îi ofere suport. Un grup astfel creat satisface în mod natural nu numai nevoia de apartenență, ci și pe cea de definire prin opoziție (reality show-urile sunt, prin excelență, competiții). În mod cu totul oportun, acest tip de spectacol creează impresia realității, ceea ce elimină și pericolul ca un grup construit pe marginea acestuia să fie considerat ridicol sau inutil. Aceste premise fiind îndeplinite, se creează cadrul ideal al ieșirii din cotidian – membrii grupului simt că se pun în slujba unui țel care transcende existența măruntă de zi cu zi.

În fine, toate cele de mai sus fiind stabilite, dar adăugând și nivelul de securitate permis de mijloacele moderne de comunicare, se ajunge la o situație care ar trebui să ne sune familiar – oameni care nu îi cunosc pe cei care participă la reality show, care nu au nicio legătură cu reality show-ul și care nu vor câștiga nimic de pe urma reality show-ului (neavând nicio altă investiție decât cea emoțională) se urăsc din simplul motiv că susțin participanți diferiți.

Vă invit acum să facem încă un pas pe scara acestui raționament și să constatăm că viața politică românească este un mare reality show, având toate componentele acestuia:

• aceiași câțiva participanți (politicienii), urmăriți de un public foarte numeros;
• acești participanți sunt singurii care au parte de acțiune propriu-zisă, spectatorilor dându-li-se doar șansa ca, odată la câțiva ani, să își voteze favoritul;
• scopul participanților este să distragă atenția de la propriile neajunsuri prin demonizarea concurenței și implicarea afectivă a publicului prin abordarea unei game de subiecte atent alese pentru a le fi favorabile;
• în fine, la sfârșitul show-ului, tot concurenții (inclusiv cei care au pierdut) sunt cei care culeg din roade, în timp ce publicul rămâne cel mult consternat, dacă nu chiar și devastat.

Întocmai unui reality show bun, și viața politică românească are nevoie de personaje episodice proeminente, capabile să atragă lumina reflectoarelor și, implicit, atenția cetățenilor. În ultimul deceniu, aceste personaje concurente au fost domnii Traian Băsescu și Dan Voiculescu. Modelați cu măiestrie de tabere adverse de politicieni, ei au devenit simboluri și, totodată, ținte. Atitudinile lor, discursurile lor și, în ultimă instanță, acțiunile lor au fost îndelung strategizate pentru atingerea unui singur scop – eliminarea reciprocă din concurs prin cooptarea ideologică a unui număr cât mai mare de cetățeni spectatori în propriul grup. Lipsite de conștiință, conduse de lăcomie și înveninate până la refuz, interacțiunile lor au sfârșit prin a ne aduce în situația în care ne aflăm astăzi – o populație profund divizată nu pe probleme de fond, ci din cauza implicării într-o luptă destructivă, pe o miză iluzorie.

Cred cu tărie că a venit vremea să recunoaștem că acest reality show nu este cu nimic diferit de cele pe care le vedem zilnic la televizor (nu că pe acesta nu l-am vedea zilnic – există televiziuni care se ocupă 24/7 cu așa ceva, sub numele tendențios de „televiziuni de știri”).

Trebuie să ne deschidem ochii și să încetăm să mai jucăm în acest joc perpetuu în care conflictele politicienilor par cu mult mai mari decât sunt în realitate; trebuie să realizăm că aceste conflicte (oricât de aparent nobile ar fi ideile care se confruntă) sunt artificial create pentru a diviza populația și, astfel, a oferi „circul” și, pe alocuri, „pâinea” necesare distragerii atenției de la chestiuni cu adevărat importante – precum importanța foarte mică pe care cetățenii de rând o au în actul propriei guvernări. În acest spirit, eu spun că democrația reprezentativă trebuie să lase loc unei democrații cu un caracter pronunțat participativ – mai multe referendumuri, o mai mare descentralizare etc.

În fine, când vine vorba despre atitudinea față de cei care ne sunt realmente antagonici (din motive directe și personale, nu din cauză că o televiziune sau un politician ne-au spus că sunt „răi”), eu continuu să sfătuiesc moderație – personal, niciodată nu voi lua în serios pe cineva care proferează amenințări deșănțate sau invective, dar voi avea mereu disponibilitate pentru a discuta civilizat, chiar și atunci când conversația se poartă în contradictoriu.

Revenind la problema condamnării lui Dan Voiculescu, vă invit să moderăm jubilația (mai ales dacă nu avem o implicare directă) și să recunoaștem că există nuanțe de gri. Va veni o vreme în care și Traian Băsescu se va afla în mâna justiției – atunci, ca și acum, moderația în reacții va da măsura solidității spiritului statului de drept de care suntem în stare.***

Închei cu îndemnul de a ne implica mai mult în viața publică, de a gândi mai mult pe cont propriu și de a ignora tentativele de a ne diviza ale celor care ne vor votul. Țineți minte – lumea este o scenă, dar doar foarte puțini dintre noi suntem cu adevărat actori. Restul sunt spectatori. Mie nu îmi place să fiu spectator pe scena propriei vieți. Vouă?

—

* Între timp, instituții abilitate ale statului au reevaluat prejudiciul la o sumă mai mică, dar el continuă să fie de ordinul milioanelor.

** Nu am scăpat în totalitate. A se vedea sentințele minuscule date în recentul dosar Microsoft.

*** Iată că acea predicție s-a adeverit. Încă nu există o condamnare pentru TB, dar apele sunt tulburi și orice deznodământ este posibil în ceea ce îl privește.