Frica. A fost salvarea noastră. Este blestemul nostru.
Homo sapiens a „crescut” cu frica alături și, din frică (alături de dorința elementară de mai bine), a dezvoltat tot ceea ce astăzi numim „civilizație umană”. În vremurile noastre moderne, frica nu mai este una irațională (cu excepția unor cazuri patologice), ci este permanent modulată prin procesele învățării și cogniției.
Fără a rosti neapărat litania Bene Gesserit, ale cărei prime două versuri re regăsesc în titlu, astăzi oamenii tind să fie de acord că frica este bună, dar numai în cantități mici și ținută sub control. Cu toate acestea, frica, pentru prima dată după o lungă perioadă în istoria omenirii, tinde să revină în forță și să înlocuiască speranța ca principal factor de stimulare a acțiunii oamenilor.
În România anului 2016, frica se regăsește la toate nivelurile în societate, adesea în forma sa cea mai acută, provocatoare de paralizie. În fața unei realități din ce în ce mai evidente, eu spun: nu trebuie să ne fie frică!
Nu trebuie să ne fie frică … să greșim
Cea dintâi frică, structura de rezistență a tuturor celorlalte anxietăți, este frica de a greși. Fiecare societate abordează modularea acestei frici în mod diferit. Românii stau foarte slab la acest capitol. Din fragedă pruncie și până pe patul de moarte ni se induce, cu din ce în ce mai multă forță, ideea potențialului dezastru al unei greșeli. Fie că este vorba despre o mică greșeală la aritmetică, fie că este vorba despre un agramatism, fie că este vorba despre o neglijență în supravegherea centralei nucleare de la Cernavodă, școala și societatea ne învață nediscriminatoriu cât de tragică este o greșeală.
În timp ce alte sisteme de școlarizare stimulează învățarea prin încercare-eroare și experimentare, noi sancționăm drastic orice mică abatere, la orice lucrare/test/evaluare orală/lucrare de laborator etc. În timp ce alte societăți își asumă un management al riscului, în ideea că greșelile sunt ceva natural, noi facem planuri infailibile, iar, când eșuează (de multe ori), ne mulțumim să îl înfierăm pe cel de la conducere, să-l dăm jos și să aducem altul (spunem noi, mai competent) care să nu facă greșeli. Ciclul se reia.
În viața cotidiană, frica de a greși produce un efect de-a dreptul pervers – acela de a nu mai face nimic (sau doar minimul absolut). Moarte sunt spiritul de inițiativă, imaginația și dorința de a ieși în evidență. Muribundă este mobilitatea socială pe bază de merite. Descendent (sau cel mult conservator) este mersul societății atunci când indivizii știu că orice greșeală, cât de mică, poate duce cel puțin la oprobriul public, și mai des chiar la pierderea a tot ce dețin și a tot ceea ce îi definește.
Câteva exemple concrete de frici construite pe eșafodul fricii de a greși urmează.
Nu trebuie să ne fie frică … să vorbim
Cea mai elementară manifestare a fricii de a greși, în România, este frica de a vorbi. Fie din cauză că nu avem un vocabular elevat, fie din cauză că nu nu stăpânim limba și mai introducem agramatisme, ne este frică să ne expunem ideile. Multe persoane cu idei bune au un complex introdus de agresivitatea societății față de cei care nu au o limbă demnă de livresc. Aceștia comunică dificil cu cei din jur, iar resentimentele lor față de faptul că nu văd în societate ceea ce și-ar dori se acumulează de la un an la altul, sporind nivelul de neîncredere în instituțiile statului și subminând legitimitatea guvernării.
Eu propun să luăm o pagină din cartea englezilor la acest capitol: pentru ei este în primul rând importantă ideea pe care o comunici, iar greșelile gramaticale sau limbajul insuficient trec pe locul doi, dacă ideea principală se înțelege. Sigur, în momentul în care trecem la iterația a doua – înțelegerea subtilităților ideii expuse – limbajul adecvat și corectitudinea gramaticală ajung la suprafață ca imperative. În general, însă, a critica în primul rând corectitudinea gramaticală și coerența imperfectă a unei idei expuse de cineva este profund contra-productiv pentru societate. Nu avem cum să progresăm dacă toată ziua discutăm despre utilizarea corectă a prepozițiilor cu acuzativul și nu mai avem timp să dezbatem și fondul problemelor.
Nu trebuie să ne fie frică … să devenim întreprinzători
Este un fapt cert că nu oricine are stomacul pentru riscurile asociate deschiderii unei afaceri. Problema este că în România, din cauza sechelelor comunismului, un număr disproporționat de mare încă au o frică să meargă pe cont propriu în viață. Mulți se mulțumesc cu un loc de muncă prost plătit sau de duzină (e.g., în vreo corporație) și nu se gândesc serios să își pună în practică propriile idei. Această situație nu este nici mai mult nici mai puțin decât tragică, în condițiile în care astfel dăm cu piciorul principalului beneficiu al capitalismului – acela de a folosi resursele de inventivitate și flexibilitatea permisă micilor întreprinzători pentru a crește economia și a dezvolta civilizația umană. Speranța mea este că dacă vom reuși să reducem din riscuri printr-o intervenție mai viguroasă a statului, vom reuși să reducem această frică prevalentă la nivelul societății noastre.
Nu trebuie să ne fie frică … să exprimăm idei nepopulare
Vedem în primul rând la politicieni această frică, dar s-a extins ca o molimă asupra celor cu un nivel ridicat de educație. Sigur, aceștia din urmă consideră că nu este decât o prudență care dă măsura nivelului lor superior de educație. Eu consider însă că este profund pernicios să ascundem ceea ce credem doar pentru că avem o anumită percepție a celorlalți în care trebuie să ne încadrăm.
De multe ori ne este teamă să nu ne supărăm prietenii dacă le spunem ceva critic. Sigur, există metode și metode de a critica pe cineva. Atât timp cât o faci în mod civilizat și cu bune intenții, însă, dacă este prieten adevărat, nu ar trebui să se supere.
De multe ori ne este, de asemenea, teamă că ne stricăm imaginea dacă nu avem o opinie care pare a fi îmbrățișată de majoritate. Eu cred că nu putem trăi împăcați cu noi înșine dacă alegem să tăcem și să părem că suntem de acord cu ceilalți.
Nu trebuie să ne fie frică … să intrăm în politică
Această frică este cumva o manifestare punctuală a celei de dinainte. Opinia prevalentă astăzi în România este că politica este o „mocirlă” și că oricine intră „va fi mânjit”. Eu spun că aceste clișee lung propagate reprezintă una dintre cauzele fundamentale ale situației în care se găsește politica din România. Dacă nu ne-ar mai fi frică de ce cred ceilalți despre noi dacă alegem să ne implicăm, am face-o în număr mare și astfel am produce schimbarea în bine pe care cred că ne-o dorim toți.
Nu trebuie să ne fie frică … de Stânga
Această frică este o particularitate a zonei ex-comuniste, dar este cumva mai acută în România, care a suferit profund în ultimii ani ai regimului și în care s-au înregistrat violențe în 1989-1990.
Până de curând, această frică de a nu fi perceput „de stânga” se manifesta prin preluarea unor idei ale stângii și, prin argumente foarte puțin schimbate, trecerea lor ca fiind de dreapta. Cel mai recent exemplu care îmi vine în minte este problema decontării transportului elevilor care fac naveta – idee de stânga susținută de întreg spectrul politic, fiecare revendicându-și-o. De parcă nu se poate să acceptăm că atât drepta cât și stânga pot avea idei bune și să le recunoaștem ca atare. (E.g., Nu cred că ar fi bine să trecem la stânga idei despre stimularea mediului privat și să spunem că ele au fost mereu acolo doar pentru că sunt idei care ni se par bune.)
Foarte recent, însă, această „fugă de stânga” a fost dusă la următorul nivel atunci când USR, formațiune nouă, a refuzat să își specifice doctrina. A nu o face este o naivitate politică, chiar și în contextul politic românesc, unde noțiunile doctrinare au fost pe nedrept demonetizate. Ceea ce este mă face să îi menționez aici, însă, este faptul că, deși nu au vrut să spună, ei sunt predominant de stânga. Politicile susținute de USB la nivel de București, dar și rădăcinile mai vechi ale mișcării, care sunt axate pe conservarea patrimoniului cultural și natural, chiar și în defavoarea întreprinzătorilor privați, îi plasează clar la stânga. Refuzul lor m-a făcut încă o dată să vreau să întreb public: Trecem odată peste această frică de a fi percepuți „de stânga” sau continuăm să ne ascundem după deget?
Nu trebuie să ne fie frică … de DNA
România de astăzi, se clamează de către mulți, este paralizată de frica DNA. Aceasta este o manifestare a fricii de a greși, desigur, dar este specială pentru că poți prevedea aproximativ consecințele. Eu pun următoarea întrebare: Dacă tu crezi că ceea ce faci/semnezi/susții este în regulă, de ce te-ai teme? În condițiile în care poți să nu faci nimic și să se găsească cineva care să depună plângere penală împotriva ta. Sau în condițiile în care poți supăra un procuror și se „auto-sesizează” organele chiar dacă nu ai făcut nimic. Sau, mai important, în condițiile în care legile sunt prost făcute, se contrazic reciproc, și chiar și un avocat mediocru te poate scăpa.
În ultimă instanță, chiar dacă nu „scapi”, ce îți poate face DNA? Face dosar și obține o condamnare. Dacă ești condamnat, poți să faci ceva închisoare. Eventual pierzi toată averea (nu i s-a întâmplat nimănui). Ei, și? Pedeapsă capitală nu există. Și dacă ar exista? Mori, și cu asta basta.
Ca să ducem la extrem și să trecem în ezoteric, cred că merită să adoptăm o perspectivă cosmică: dacă tu ești perfect împăcat că nu ai încălcat deloc spiritul legii respective, la Judecata de Apoi (în funcție de religie, cu particularități) nu ai de ce te teme. Acolo nu există nici procurori care să vrea să îți ia averea, nici închisori în care să fii ținut pe nedrept, nici (oroare!) oameni care să dea din cap și să urle despre cât de rău ești tu pentru că așa le-a spus lor parchetul, pe surse.
Deci, mai puțină frică și mai multă acțiune. Dacă ești cu adevărat corect, DNA nu va avea nicio problemă cu tine, iar dacă devii ținta vreunui atac politic via DNA, nu are DNA cum să îți ia sufletul.
Nu trebuie să ne fie frică … de servicii
În principiu discuția de aici este similară celei de mai sus, cu diferența că serviciile, în cazul foarte improbabil când au ceva de împărțit cu tine, nu au atât de mare nevoie să facă dosare, ci te pot „sinucide”. Ei, și? Până la urmă, în momentul nașterii toți avem o singură certitudine în viață: aceea că vom muri. Are sens să trăim în frică paralizantă întreaga viață?
Nu trebuie să ne fie frică … de teroriști
Există mai multe idei aici. În primul rând, trebuie să avem încredere că sumele mari de bani cheltuiți, precum și predarea parțială a unor libertăți către organisme de securitate nu sunt în van. În al doilea rând, curajul nostru este el însuși o armă. Ei nu pot fi teroriști atât timp cât nu ne lăsăm noi terorizați. Pericole în Turcia? Mergem acolo, să nu îi cadă economia și să câștige astfel teroriștii. Pericole în Franța? Similar. Își fac „stat” în Orientul Apropiat? Mergem acolo, să îi dăm afară și să restaurăm un regim care, cel puțin, să nu aibă terorismul ca politică de stat (nu merg până la a sugera democrația liberală, care evident nu este potrivită deocamdată fondului lor cultural, dar poate o democrație administrată, precum cea rusească, s-ar potrivi).
Lista fricilor este, normal, fără de sfârșit. Orice lucru nou produce frică. Acesta este mecanismul pe care l-am folosit pentru a supraviețui ca specie timp de 200.000 de ani. Este, totuși, vremea ca frica să rămână doar în trecutul tenebros, iar speranța de mai bine să îi ia locul permanent ca forță motrice a societății moderne. Gata cu tot felul de curente bazate pe frică (naționalism, sincretism etc), care se opun vectorului istoriei cu multă încăpățânare. Homo sapiens, după milenii de evoluție, este în pragul deificării prin știința și tehnologia pe care le-a creat. Numai frica irațională ne poate sta în cale. Să nu o lăsăm.